LA SPARTUL NUNȚII, autor Virginia Paraschiv

Domnul Gheorghe a murit fericit, de bătrânețe. A murit luminat, cu popă și cu lumânare. De-a dreapta și de-a stânga patului de finală chibzuință, erau așezate, ordonat, șterse de praf, volumele sale de poezii, multe la număr. Domnul Gheorghe era poetul municipal cel mai titrat, liceu și facultate, ranguri politice locale cu indemnizații în formă continuată. Diplome și premii de recunoștință municipală, urma să fie denumit post mortem, cetățean de onoare al orașului pe care l-a slăvit. Cenaclul literar finaliza meticulos epitaful versificat, confrații literari verificau cadența și ritmul nemuririi de pe monumentul funerar: ”Aici se odihnește/ Și se nemurește/ Poetul Gheorghe cel vestit/ Ce versuri mari a făurit.” Un monument spectaculos, din beton armat, cu chipul poetului înconjurat de chipurile colegilor consiliului local, ce votaseră în unanimitate o sumă impresionantă pentru cinstirea funerară. Numele poeților erau gravate fără chip. La baza monumentului o cruce aurie, din metal vopsit. Preparativele monumentale fuseseră planificate din timp, în așteptarea răbdătoare a suspinului final. Acum poetul Gheorghe poposea pe năsălie, un cor de preoți intona imnuri înălțătoare . Distinsa mulțime nu plângea cu zgomot , se ștergea la ochi cu batista brodată pusă cu bold la piept, de niște doamne venerabile repartizate pentru serviciul de ceremonii. Căldura făcea să curgă transpirația la domni, iar la doamne rimelul de la ochi. Noroc cu șervețelele umede demachiante, doamnele pierdeau din farmecul cochetăriei , dar câștigau în austeritate. Domnii se ștergeau discret cu mânecile de la costum. Cântările bisericești au durat vreme îndelungată, pentru ca viii să aibă timp să-și ia adio de la mort. În cele din urmă, clopotele au început să dăngănească, iar mortul a fost scos și pus în duba funerară. O anumită confuzie și busculadă, pentru mulțimea de enoriași grăbiți să iasă la aer liber și să se așeze în primele rânduri din alai, în urma popilor călăuzitori. Credincioșii se grăbeau să ridice veștmântul preoțesc și să-l pupe cu smerenie și cu credință. Popi erau destui să le ridici sutana, mai greu era să stai în reculegere și nemișcare când popa făcea stânga-mprejur cu dexteritate îndelung exersată, și apuca să te troznească pe creștet cu sfânta cruce contondentă. Domnul Gheorghe, răposat și pus în dricul oficial omologat, imun la zbaterile celor vii, se lăsa dus pe drumul fără întoarcere. Alaiul pietonal se întocmea într-o respectuoasă lentoare . Dintr-odată se auzi suind spre cer, muzica de mort de la fanfara municipală. Bărbații au scăpat din mâini țigara din dotare, s-au așezat laolaltă cu femeile. În avangarda cortegiului, se instaurase credinciosul purtător de cruce. Urma coliva și vinul. Ei aici, cortegiul domnului Gheorghe frânge tradiția arhaică și poartă insemne novatoare, izvorâte din imaginarul poetic. Poeții municipali au venit cu o idee sclipitoare; pe suporturi de aluminiu, acoperite de pluș de culoare purpurie, fiecare poet ducea spre cimitir, în semn de omagiu suprem, câte o carte de poezii, cu autograful personal. Ca să-și facă și ei curaj, poeții purtau în buzunarele de la pantaloni un recipient minuscul de tărie, mă rog, să-i zicem cuviincios apă de prune sfințită. Poeții nevoiași se puteau adăpa și cu vinul pentru înmormântare, strecurat de camarazii antemergători. Poezie și alcool pentru îmbălsămarea regretului la marea despărțire. Un cortegiu cu o bibliotecă itinerantă, inițiator și coordonatorul de proiect , custodele bibliotecii ostenite. Îl cunoșteam prea bine pe acesta, fusesem într-o audiență cu un volum de proză în dar pentru bibliotecă. Întrevederea a fost scurtă și lămuritoare. Ochi de vultur, așa i se spunea marelui erudit și evaluator al literaturii municipale, s-a uitat într-o doară pe cărticica mea de povestiri. A găsit 3 litere sărite , și asta la prima vedere. Concluzia: a acceptat cu milostenie să trimită cartea la un raft destinat literelor zgubilitice. Și asta a fost tot.
Să revenim la mortul nostru, ilustru și purtător de glorie antumă.
Convoiul îndoliat a dat de două ori ocol de jur împrejurul patrulaterului cu bisericile surori rivale. Trotuarele erau arhipline de cetățeni care se înghesuiau să fie văzuți părtași la întristata reuniune comunitară. Dă-i cu Doamne miluiește, dă-i cu Veșnica pomenire în aromă de țuică și de tămâie, urma a treia și ultima rută ocolitoare, înainte de îmbarcarea în automobilele strălucitoare, pentru drumul final către îngropăciunea din cimitir. Edilul comunitar dăduse ordine precise și clare de ridicarea peste noapte a maidanezilor. În pragul bisericii, așteptau parcate , cu semnul de doliu la oglinzile retrovizoare, vehiculele transportoare patru ori patru, pentru demnitari. Poeții se îmbarcaseră într-un autocar . Clopotele , dang, au dat pornirea jeluitoare, pe bulevard, în linie dreaptă. Cântăreții de la fanfară, au trecut de la pas la galop, pe patine cu rotile. Preoții precedau procesiunea, în limuzine silențioase. Crucea , vinul și coliva, plecaseră demult, cu dricul. După nici câteva sute de metri, zbang, cortegiul se oprește brusc. Preoții s-au trezit brusc din somnolență când au văzut ce au văzut. S-a încins adrenalina în ei când au înțeles că le stătea în cale un alai de nuntă. Tot motorizat , și alaiul ce se arăta din contrasens. Muzica de nuntă se auzea ca la nebuni din mașinile cu funde și floricele artizanale. Cuvioșii popi, răcnind afurisenia de oportunitate, au descins din limuzine și au luat-o la sănătoasa , la dreapta, pe o străduță liberă și silențioasă. În goana lor nebună după mort, transferau vizualului niște blugi cu petice și cu rupturi, ultimul răcnet al modei elevilor de la seminar, de cum scăpau din chingile orelor de clasă. Și sfinții cuvioși se integrau din mers noii civilizații subterane consumiste. Blugi mulați, cu rupturile și sfâșieturilor de rigoare. Deocamdată era momentul cinetic cu orientare către cimitir, pentru mortul cu metafore înflorate și cu neamuri foarte înstărite. Nu punem la socoteală văduva cu pălărie neagră, cu boruri de catifea și voalul de mătase fină, transparentă. Numai că a fost ceasul rău al zilei, niște maidanezi isterici scăpați de furcile hingherilor, au țâșnit venind de prin cotloanele adormirii post prandiale, cu lătrături fioroase și cu balele turbării specifice agorafobiei canine. Popii au făcut o piruetă salvatoare și s-au întors la adăpostul 4 ori 4. Zădărnicia zădărniciilor, limuzinele grase și somptuoase, înaintaseră spre lumea mundană a nuntașilor hedoniști. Șoferii automobilelor mortuare dădeau noroc cu nașii și cumetrii din dotarea alaiului domnesc. Se cunoșteau cu părinții mirilor, vehiculele negre fuseseră asediate de doamnele leșinăcioase, acestea se stropeau cu apă de trandafiri sau de lavandă pe obraji, apoi își desfășau și-și înfășau bebelușii agresivi și indecenți, care, zice-se, purtau noroc miresei. O mireasă cu coroniță de sânziană, cu o rochie dantelată cu fir argintiu, o rochie cu falduri bogate, ca să nu se vadă graba senzualității premaritale.
Noroc cu mirele, băiat de caracter, a luat-o de nevastă în extremă urgență, după ce a deliberat cu socrii cât și cum să fie lada și contul de zestre. Erau prea tineri ca să nu greșească și să nu se iubească în avans de nuntă, așa a fost de când lumea și pământul. Pe noi însă nu ne interesează viața intimă a mirilor, nici negocierea cu scandal: fata venea cu speranța unui prunc sănătos, ecografia era corectă, nu mințea, băiatul , o tânără speranță în arta cântării populare, un tânăr frumos și duios cu mama soacră. Ne aflăm așadar în locul geometric al unor trame narative, mortul cu mortul, viii cu viii. Lăutarii lălăiau ”ia-ți mireasă ziua bună, de la casă de la mumă”. Plângeau nuntașii că oare cum de se făcuse întâlnirea amară a despărțirii, și prin moarte, de la viață, și prin nuntă, de la casa părintească. Cum o dădeai, tot rău era, și o tristețe păguboasă amenința darul de nuntă la orizont, dar și prezența la un parastas îndestulător. Oamenii de acțiune, din cele două tabere antagoniste, s-au sucit ce s-au sucit și au dat-o la pace unii cu alții. Nașii de cununie au dat tonul împăcăciunii. Au dat ferme porunci la starostele de nuntă să facă ce să facă și să aducă la adălmașul stradal platourile cu friptură până nu se sleiește, sarmalele din portbagajul unei camionete, pâine, țuică vin și gogonelele murate, toate din belșug, niște fețe de masă întinse pe mijlocul străzii. Alaiul funebru a pus la bătaie niște farfurii și tacâmuri de unică folosință, colacii proaspeți și o găleată de colivă, săltată din camioneta cu gheață. Să fim cinstiți și să nu uităm a trece în revistă și băuturile, precum urmează: coniacul, lichiorul și vinul alb din partea nunții, țuica și vinul negru pentru parastas din partea cerniților prea întristați. Desertul nu se pune la socoteală, oricum tortul miresei era turtit, iar pișcoturile de la proviziile alaiului funebru, puțeau a vin, se vărsase o găleată de vin peste ele, de unde și tocmeala lexicală de ”vin vărsat”. A fost o pace pe pământ, nuntașii și enoriașii alaiului pentru mort, au dat câte o înghițitură din băuturi, pentru mort au zis în șoaptă” Dumnezeu să-l ierte” ceilalți, la fel de cuviincioși și de timizi, au dat-o pe ”hai noroc”. O doamnă corpolentă, plină de viață și de sănătate, a venit cu o idee fericită. A pus și celor inhibați de la mort, câte o fundă de nuntași. Uite așa, doliul s-a înfrățit cu nunta, lăutarii atâta au așteptat, au dat tonul muzicii de petrecere. Patinatorii s-au dat de partea lăutarilor, s-au integrat pe ritm de vals. De jur împrejurul fanfarei dinamice și vii, s-a întins o horă mare, creștinii de la mort și de la nuntă, au ridicat praful de pe asfalt cu forța pașilor de dans. Pardon, domnițele și-au cam înfundat tocurile în asfalt. Și-au pus în loc papucii care nu se prea vedeau , rochiile erau cu poale lungi. O hărmălaie cu ritm și arome dionisiace, prea smeriții preoți ai bisericilor rivale, au asistat cu mare îngândurare la înfrățirea spontană a oamenilor , până și groparii rămăseseră cu munca neplătită. O babă singuratică stătea la buza gropii cu o găină strânsă sub ilic, grijulie să nu cotcodăcească. Ar fi dat-o peste groapă, dar n-avea cui. În cele din urmă un gropar a înșfăcat-o cu mare supărare. Mortul era la locul lui, la doi metri sub pământ, Cântarea de aleluia a zis-o dascălul de la biserica din cimitir. Era caniculă și mortul trebuia îngropat ca să nu se transforme în strigoi. Băbuța a plecat bodogănind, nicio fărâmă de colac și de colivă nu primise de la nimeni, a rămas și cu găina neplătită. Mortul solitar zăcea acum sub cruce, laolaltă cu semenii lui plecați din lumea profană și înălțați cu sufletul spre cele sfinte. Cărțile de căpătâi nu l-au însoțit. Dincoace, în vacarmul și confuzia stradală, se amestecaseră creștinii laolaltă, erau sătui și beți criță. La spartul nunții nimeni nu a dăruit decât cu un anemic ” să rămâneți sănătoși”. Cucoanele , cu rochiile lor de seară stropite cu uleiul de la sarmale și cu vin, își căutau în zadar consoarta, cine știe pe unde zăcea reprezentarea masculină a familiei ieșite din istoria recentă, cu urlete de dor și jale, după viața de fecior pe veci pierdută. Preoții nu s-au ales nici măcar cu mărunțiș, dar dacă așa a vrut Cel de sus, s-au resemnat și s-au pupat unii pe alții și s-au retras mai la răcoare în bisericile lor prea mănoase și prea cinstite. Cutia milei fusese luată de săracii discriminați, popii s-au resemnat , în fine și cu asta. Mai vine și altă zi, cu nuntă și cu înmormântare, ei să fie sănătoși. Colegii din cenaclul poetului defunct, s-au pus pe declamat și pe bârfe magistrale despre confratele lor răposat. Au luat la citit cuvânt cu cuvânt din versurile celui se credea cel mai Ales poet municipal. Aiurea, s-au pus ei de acord, decedatul fusese un măgar și un impostor: versuri șchioape, fără conținut. Ranchiuna i-a ținut treji și vii până în zori, când au luat-o pe trei cărări spre casa lor, în speranța că nevasta își face milă și-i mai primește. Nucleul boem, s-a așezat cuminți pe băncuțele din parc, așteptând ora de deschiderii a bodegii Poema. Locul îmbinării armonizate între moarte și viața în desfășurare, a fost stropit cu furtunul și măturat.
Doi tineri, ea părea înfășurată în rochie de mireasă, el cu papion și pantofi negri cu scârț, moțăiau în gară, așteptând un tren. Ea plângea pe umărul lui. El îi spunea că ia drumul băjeniei prin străini, ca să câștige de-ale gurii. Era foarte supărat că nu s-a ales cu nimic de la nuntă. Nuntă fără dar, nu e nuntă, zicea el sfătos. Și apoi nici nu era sigur de paternitate. Timpul e un sfetnic bun, pentru amândoi. El în autoexil de purificare, ea, desigur să nu mai ceară nuntă fără banii de dar în avans. A venit un tren și dus a fost. Fata plânsă și însingurată, a mers de-a lungul bulevardului spre centru, apoi a făcut un mic ocol, pe o străduță , pe sub teii romantici de seculară pomenire. Niște colibe de carton , pare-se, locuite, făceau o notă discordantă în planul de urbanism promovat de edilul loial comunității.
…Ne oprim aici , citând o știre de presă despre o fată părăsită de mirele ei, abuzată apoi, probabil, de niște tineri fără căpătâi .
Fata a scăpat cu viață, au găsit-o polițiștii cu un boț de om înfășurat în rochia-i de mireasă. O rochie însângerată.
Giulgiu de mireasă pentru fătul mort…
autor Virginia Paraschiv